Cei mai periculoși sunt însă proștii cu IQ ridicat. Un paradox, am putea spune. Cum să fii om cu IQ ridicat și să fii și prost. Uite că se poate iar această axiomă este una care ar trebui să ne țină mereu en garde, deoarece această specie de ființe e mai rea decât gândacii, ar rezista unui atac nuclear, și-ar transmite ADN-ul în cele mai vitrege condiții, ba ar rezista chiar și tunetelor și fulgerelor directe ale lui Zeus. GRAV!

Cunosc o persoană cu care nu m-am gândit că o să ajung să interacționez cel puțin 5 zile pe săptămână. E un băiat (?! deși-i la vârstă de bărbat) care mă uimește pe zi ce trece de prostia de care poate da dovadă. Cred că se uimește și pe sine și-ncepe să-i placă, de se încăpățânează să se comporte și mai abitir deși o serie de oameni i-au scos în evidență inepțiile pe care le scoate pe gură ori le face. Te pomenești că în loc să fie ca cei care vor să depășească a mentorilor condiție, el vrea să se autodepășească. Și, cu mâna pe inimă, vă mărturisez că-i greu de depășit.

Pe plan profesional e în regulă, puțin mai mult decât mediocru, deși el se crede mult mai sus. Chiar și-n momentele când aberează și i se demonstrează chiar și bibliografic (pe lângă logic) că greșește amarnic. Iar atunci când i se demonstrează, adoptă o atitudine defensivă pline de glume libidinoase, de prost gust, pentru a-și arăta rana adâncă și purulentă din orgoliu.

Băi și-s mulți, după cum v-am zis, ca gândacii. Și se mai și înmulțesc. Specimenul de vorbeam mai devreme nu pune mâna să facă nimic din ce nu-i STRICT în atribuția sa (nici măcar alea nu le face complet), dar pune mâna pe ce fac alții, deși ar fi trebuit să facă și el căci așa au zis șefii. Se fofilează și-apoi îți râde-n nas când îi spui că ar fi trebuit să spună mulțumesc. Replica e: întâi să vedem dacă îmi folosește cu adevărat. Ei, să nu-i pârlești degetele și să-i tai limba? Ca-n epoci de mult apuse…

Același specimen fals autist (nu iau deloc în derâdere, Doamne ferește, boala – nu interpretati aiurea) a reușit (nu știu cum) să convingă o fetișcană (pe care nu o respectă mai mult decât pe alți oameni din câte am văzut eu – dar se pare că-i place) să se mărite cu el. Demult, tare demult, ea mi-a spus că s-a îndrăgostit de el fiindcă-i deștept (say whaaat?). Ei. El câștigă dublu față decât câștigă ea și se mai și laudă că ea nu se atinge de banii lui, fiecare cu banii săi. Ei, eu mă-ntreb… Dacă ea-și termină banii, el îi dă din pâinea lui?!?

Filed under: Întunecimi, Mizerabilii ]]> http://cronicileancutei.wordpress.com/2013/05/24/prostii-cu-iq/feed/ 1 47.170151 27.583549 47.170151 27.583549 Anmyo http://cronicileancutei.wordpress.com/2013/05/23/ramasitele-zilei-kazuo-ishiguro/ http://cronicileancutei.wordpress.com/2013/05/23/ramasitele-zilei-kazuo-ishiguro/#comments Thu, 23 May 2013 10:16:58 +0000 Cealaltă Ancuţă http://cronicileancutei.wordpress.com/?p=4907 ]]> După ce am citit acum 2 ani Să nu mă părăsești și care mi-a lăsat o impresie confuză la început, având nevoie de puțin timp pentru a sedimenta emoțiile și informațiile primite în urma lecturii (concluzia, oricum, e că mi-a plăcut mult cartea după ce am reușit să-mi pun în ordine opiniile), mi-am spus să citesc o nouă carte a autorului și anume Rămășițele zilei.

Din câte îmi dau eu seama din lectura celor două cărți, Ishiguro scrie despre OM și condiția sa. Nu contează ce om și ce condiție, el abordează totul la nivel spiritual, social, psihologic, emoțional etc. Și-mi place acest lucru, mă provoacă să gândesc, mă antrenează în a înțelege mai bine anumite lucruri și a reuși să-mi lărgesc orizonturile.

Rămășițele zilei e o carte despre demnitate dar în același timp despre politică, libertatea gândirii și piedici sociale, despre iubire “altfel”, despre ambiție (sau cum e percepută aceasta de fiecare) și despre regrete. Ce ne facem când o viață-ntreagă am crezut că procedăm corect, că alegerile noastre sunt cele bune și cele care ne mulțumesc și pe noi și pe ceilalți iar spre finele ei explodează o serie de emoții și păreri de rău cu privire la răsucirea tuturor opiniilor și așteptărilor la 180 grade.

Cartea (pe care o găsiți la librăria online Libris la un preț mai mult decât avantajos) este o lecție de viață în adevăratul sens al cuvântului. Mi-a plăcut nespus de mult și nu în special pentru “plot” ci pentru anumite opinii, principii expuse. Ador cărțile care mă determină să le trec prin mai multe site până să-mi formez o părere asupra lor și asupra a ceea ce vor să transmită.

O recomand!

De asemenea și alte cărți online găsiți la Libris, librăria care a ajuns să fie foarte aproape de mine. Vă mulțumesc!

Mi-am propus de mult să fiu mai acidă, mai ironică, să am puțin spirit de tranșare. Dar faptul că mi-am impus nu mi-a ieșit, a trebuit să trec printr-o serie de evenimente consecutive pentru a deveni așa. Culmea e faptul că sunt mai “respectată” acum, măcar fățarnic. O să-mi spuneți că respectul acela nu are nicio valoare. N-o fi având dar măcar am un cuvânt de spus în anumite cazuri.

Când eram în școala generală diriginta mea mă lua peste picior de față cu toată clasa fiindcă ai mei nu aveau bani să mă trimită în excursie. Apoi, când diriginta mea s-a pensionat și s-au dus numai 2 colegi din clasa mea să îi dea flori și să-i ureze cele bune, a întrebat de ce n-am venit, că eram fată bună și mă aprecia. Deci umilințele erau ca să mă călească pentru viață, te pomenești.

Și-au permis uneori unii oameni să creadă că ok să facă gesturi mai puțin cuvenite în ceea ce mă privește. Nu m-am răzbunat niciodată și nici nu o să mă răzbun, fiindcă aș consuma timp și energie, “accesorii” cu care nu m-aș putea lăuda ca prisosință. Dar nici nu voi mișca vreun deget pentru ei de-acum înainte. Până acum iertam foarte multe în ideea că mi-e mai bine sufletește așa și că atunci când voi greși și eu, să fiu tratată la fel. Acum n-aș mai putea spune că mă ghidez după principiile respective.

Am început, de altfel, să fac și remarci răutăcioase. Ironii, cum s-ar spune. Am început să refuz și să nu dau explicații pentru asta. Am început să cer și să nu mă mai mulțumesc cu puțin de moment ce EU (da eu, buricul universului meu) consider că e normal că fiu tratată într-un fel, să mi se vorbească ca de la egal la egal fiindcă sunt OM în primul rând… în al doilea rând, inteligența mea nu e cu nimic mai prejos decât a altora. Poate e mai necoaptă, mai neexperimentată, dar în niciun caz mai puțin valoroasă. Știu să fac diferențierea morală, etică între funcții, vârste, înțelepciune, nu e nevoie să mi se impună preventiv aceste chestii.

Am devenit rea fiindcă uneori am fost pusă la zid de persoane al căror motiv pentru cum au procedat s-a întâmplat să-l am și eu în ceea ce-i privește, dar n-am acționat. Și-acum mă-ntreb: pentru ce?

Mai sunt întrebată de ce nu iau măsuri în privința unor oameni care nu au nicio legătură directă cu mine dar s-au simțit îndreptățiți să acționeze în anumite privințe ca niște avocați ai apărării pe care, de fapt, nu i-a angajat nimeni. Invoc din nou motivul timpului. E pierdere de vreme. La un moment dat i-am telefonat unei lipitori care nu mai putea de grija mea și tot deforma adevăruri pe care nici ea nu le știa în întregime, plus că-și dădea cu părerea asupra anumitor evenimente și felul cum ar trebui eu să gestionez anumite lucruri. La telefon cu mine o făcea pe-a proasta, că ea-mi vrea numai binele și că eu am interpretat greșit, ca ulterior să aflu că bocea pe ici colo vorbind despre evenimentele la care mă refeream eu dar că nu ea, că nu așa a vrut să se interpreteze, etc.  Ei, domniță… dacă te-ai băgat singură-ntr-un rahat care nu-i al tău, ieși singură. M-am oprit acolo, deși în acel moment instinctul îmi spunea că nu a primit ce merită. La o adică, de unde știu eu ce merită fiecare și ce nu? De aceea nici nu acționez din răzbunare, fiindcă dacă-i este dat, o să plătească pe alte părți mai târziu. Karma nu doarme, tot pe pielea mea am trăit-o.

Am devenit rea în sensul egoismului, nu în sensul plictiselii. Nu vă imaginați că-mi aleg câte o victimă pe care să o torturez, dar nici nu mai las de la mine. Că e bine, că e rău, nu știu. Cert e că abordarea anterioară nu mi-a folosit cine știe ce. Asta nouă e-n testare și-oi vedea ce va ieși.

Ce e drept? Ceea ce vezi sau ceea ce ți se spune? Ori, mai bine, o concluzie gândită în urma multor brainstorminguri interioare și o concluzie proprie? Una așa, oarecum a ta, calmă și veștedă, ca o floare-n pârg? Oare chiar normele dictează totul? Or, eu în fața normei nu mă-nchin…

Construim mai multe biserici decât școli… Știu, o zice orice televiziune, dar credeți-mă că și eu spuneam asta înainte să aud că și televiziunile o zic. Și cu mâna pe inimă vă zic… timp de 8 ani de zile abia dacă am deschis TV-ul. Dar decît o biserică a neamului, de ce nu dăm banii copiilor neamului, acelora care ar avea nevoie? Să le facem școli și dormitoare, să le dăm de mâncare și, deși unii o să spună că tot golani or s-ajungă, măcar să le dăm o șansă…

De ce ne ascundem după degete? E penibil. Unii scuipă pe alții deși nu-s mai grozavi. Judecăm, punem etichete… Dar atât vă spun: vine o vreme în care orice etichetă pusă ni se va pune pe frunte, chiar de e sau nu reală (pățită pe piele proprie). Dar deh, și mie mi-au spus multe părinții și bunicii, dar până să nu cad în mocirlă, n-am ascultat. Lumea-i rea… iar lumea plictisită și mai și.

Filed under: La porţile sufletului, Ungherele ascunse ale minţii ]]> http://cronicileancutei.wordpress.com/2013/05/13/lucruri-pe-care-nu-le-nteleg-in-ultima-vreme/feed/ 1 47.170151 27.583549 47.170151 27.583549 Anmyo http://cronicileancutei.wordpress.com/2013/05/11/pasunile-raiului-john-steinbeck/ http://cronicileancutei.wordpress.com/2013/05/11/pasunile-raiului-john-steinbeck/#comments Sat, 11 May 2013 15:35:34 +0000 Cealaltă Ancuţă http://cronicileancutei.wordpress.com/?p=4892 ]]>

Cartea asta mi-a adus mai multă confuzie decât certitudine. Am zărit-o la un moment dat într-o librărie și mi-am propus să o citesc, abia acum am apucat însă. Am fost atât de curioasă până unde merge totul și am realizat că nu a existat niciodată un scop anume și că Pășunile Raiului lui Steinbeck nu e decât o culegere de povestioare menite să laude pământul fertil și cu perspective bune din Las Pasturas del Cielo de lângă Salinas. Citind de atâtea ori numele Salinas, mi-am amintit unde-l întâlnisem și-altă dat’, anume în cartea Oameni și șoareci, tot a lui Steinbeck și una grozavă, dar grozavă de tot!

În continuare mi-a fost confirmată opinia că Steinbeck e un scriitor bun, că știe să se joace cu frazele, cuvintele, că descrie foarte frumos anumite locuri și, mai bine, evenimente. M-a indignat însă faptul că anumite pasaje sau personaje nu au fost suficient de bine explorate. Unele au dispărut subit din peisaj, altele au stat acolo, ca femeile de pe marginea șanțului. V-am spus, e dubioasă acțiunea. Uneori te aștepți ca personajele să se ridice din praful simplității, să se întâmple ceva extraordinar cu destinul lor, dar nu e așa.

Mi-a făcut însă plăcere lectura per ansamblu, mai mult pentru stilul autorului. Însă nu o pot pune pe același raft cu ale sale cărți reușite, pe asta o consider mai mult o carte de vacanță. Pe aceasta precum și alte cărți online găsiți și la librăria online Libris.

Sunteți într-un anturaj. Observați următoarele lucruri:

1. Una din fete are fusta electrizată, drept urmare s-a așezat aiurea și i se vede fundul. O altă domnișoară are grijă să spună asta pentru a observa toată lumea, drept urmare prima se înroșește ca racul și nu-i mai priește nimic.

2. Sunteți la masă. Unul din meseni are grijă să observe că un altul s-a îngrășat și are grijă să-i spună în gura mare acest lucru. Omului i se oprește mâncarea-n gât.

3. Aveți o discuție tematică. Două-trei persoane, vă interesează să lămuriți niște treburi. Un șoarece care stă la pândă, părând că nu vă ascultă ca să pară ocupat, se bagă în seamă și vă contrazice la o chestie exagerat de simplă spunând o aberație care poate fi lămurită rapid printr-un search pe google. Vă abțineți să-l contraziceți în zadar, nu ar merita efortul, deși toată lumea crede pe acel șoarece Mesia în științe.

4. Spuneți că vă place o carte. O altă persoană vine și spune că e o carte proastă. Dar nu asta ați spus, ci ați expus doar faptul că v-a plăcut.

5. O anumită persoană este încolțită pentru părerile sale asupra anumitor religii. Anumiți “cunoscători” îi condamnă pentru acele păreri, deși prima persoană nu a expus fapte ci afinități proprii.

6. Unul din cunoscuții dvs. are un lucru pe care l-a împrumutat și l-a cerut înapoi. Cel ce trebuia să înapoieze îi cere cont proprietarului asupra lucrului: “Dar ce faci cu el acum?”

7. Un mesean spune că e obosit și nu mai poate sta. Alții insistă să rămână prin a încerca să-l facă de râs.

Ida Maclaird e o persoană care asta a pățit. E tânără, delicată. E într-un mediu ciudat unde se întâmplă tot felul de lucruri pe care noi le-am categorisi ca “fantastice”. Pe insula St. Hauda’s Land sunt vite cu aripi de fluture și oameni care mai de care mai ciudați, printre care și singuraticul Midas Crook, un fotograf pasionat de raza perfectă de lumină.

O coincidență ciudată face ca cei doi, Ida și Midas, să se întâlnească într-o pădure pe când Ida încerca să fie cum a fost și Midas să caute singurătatea. Niciunul nu a găsit acolo ce căuta, dar s-au găsit unul pe altul, fapt ce le va schimba radical viețile. Între cei doi apare o dragoste la fel de ciudată ca mediul în care trăiau, dar care vă va ține cu sufletul la gură pe măsură ce veți citi cartea Fata cu picioare de sticlă.

Îmi pare tare rău că am așteptat atât de mult să citesc această carte. Mi-am cumpărat-o în limba engleză acum mai bine de un an, am făcut-o însă cadou ulterior. Acum, prin bunăvoința unei librării online (librăria libris, bineînțeles) unde puteți găsi o multitudine de cărți online, în format fizic sau e-book.

Dintre toate cărțile de la ei, cel mai mult mă bucur în acest moment că am apucat să parcurg pe aceasta scrisă de Shaw. Are un stil grozav, având în vedere faptul că e debutant. Descrierile-s grozave, neplictisitoare și abundă în cuvinte pe care eu nu le-am mai întâlnit până acum, dar neobositoare.

Unul din citatele mele preferate:

- Nenorocirile se întâmplă, așa spune tata. Se ridică și aranjă un glob din pom. Oricum, curajul nu cred că există. Obișnuiam să nu calc în bălți ca să nu cad în ele și să mor, cum a pățit mami. Dar apoi, în toamnă, când au fost inundațiile, m-am blocat și a trebuit să trec printr-una. Nu m-am simțit deloc în sifuranță, dar nici nu mi-a fost mai rău. Nu puteam decât să trec prin ea sau să aștept să iasă soarele și să o sece.

El se ridică.

- Den, spuse el, ai dreptate. Măcar atât… Câteodată trebuie să renunți la a fi curajos și să faci ce ai de făcut.

Grozavă carte, mai ales dacă reușiți să extrapolați întâmplările, personajele și discuțiile dincolo de neobișnuitul acțiunii în viața voastră. Recomand din suflet!

FUDÚL ~ă (~i, ~e) și substantival Care are o părere exagerată despre calitățile sale; plin de sine; încrezut; îngâmfat; înfumurat; falnic; mândru; măreț; semeț. /<turc. fudul
Sursa: NODEX (2002)

Citind acestea, nu vi se aprind niște beculețe?

Să te ferească Dumnezeu de proști. Și mai ales, să te ferească de proștii cu ceva minte. Știu că ce zic aici poate nu are sens, dar o să vă explic.

Cunosc oameni care, într-un anumit domeniu, sunt cunoscători. Poate nu foarte buni, dar care știu ce vorbesc câtuși de puțin, care au citit mult și au explorat ceea ce spun ei că le-a plăcut. Sunt oameni cu care ai putea să porți o discuție referitoare la un subiect din domeniul respectiv dar pe care prostia nu-i lasă să discute ca un om normal, isterizându-se la orice mic semn de contrazicere. Oamenii aceștia mai sunt și frustrați că tu vii deja din spate cu informații noi, cu idei și metode pe care ei nu le-au aprofundat, încercând să te anuleze din start ținând-o pe-a lor. Acești oameni vor încerca să te atace și folosind ironii “subtile” atunci când tu ai părăsit încăperea, nereușind altceva decât să facă o adunare de oameni să tacă și să schimbe priviri “îngrozite”: Oare de ce nu pleacă acasă?

Un alt soi de nație de proști sunt cei care nu-și văd lungul nasului. Ăștia-s al dracului de periculoși, sincer vă spun. Fiindcă se cred deștepți, au impresia că dacă au reușit să se strecoare ca șerpii nu vor ajunge și la momentul de pe urmă al socotelii. Ei, dragilor, șarpele se târăște și uneori mai vine și câte-o răpitoare în fața căreia nu prea are ce face… Oricât v-ați freca voi mâinile că reușiți să fentați sistemul și că alții care încearcă să-l respecte își mai iau și câteva bobârnace, voi nu realizați că ăștilalți în tot acest timp învață și cele trebuincioase dar și instincte de supraviețuire. Și uite că ajungem la momentul adevărului când fără să vin să-ți bat din pumni tu ai realizat că nu ești mai șmecher decât mine.

Mi-am pus mereu întrebarea dacă ciuda și ura de dragul de-a avea pe cine da vina sunt tot dovezi de prostie. Adică n-am fost niciodată apropiați (sau chiar de-am fi fost, nu asta e important) și dintr-o dată să nu mai saluți, să șușotești pe la colțuri. Și eu să nu știu de ce. Să aflu apoi că ție ți-e ciudă că eu am luat un post, tu nu, deși eu nici nu știam că ai candidat. Și să mai și inventezi apoi lucruri de genul: “M-a sabotat, s-a băgat de-aia eu n-am intrat”, mai als luând în considerare faptul că postul eu îl primisem cu 4-5 luni înaintea ta?!? Asta chiar nu știu ce e…

Imaginați-vă un om, la începutul anilor 1950, fără posibilitatea de a auzi, drept urmare fără a putea să vorbească. Cum comunică el? Cum se descurcă el într-o societate în care se amestecă ruralul cu cultura vestică? Născut din mamă bucătăreasă la un conac din satul Poiana și tată “călător prin viață”, Tinu (Augustin) se atașează mai mult de natură și reușește să-și cultive talentul picturii. Deși conița a încercat în zadar să-l ghideze pe calea intelectualității punându-l să ia lecții alături de copiii ei cu guvernanta germană, Tinu se încăpățânează să rămână în lumea lui și să deseneze în continuare, fără a face eforturi pentru a începe să vorbească ori să scrie.

Cartea începe cu el la vârsta tinereții, dormind în parcul Copou (cred că acesta era, după descriere) și apoi salvat de asistenta Adriana de pe treptele spitalului. În spital ghici cine mai era asistentă? Safta, fiica boierilor de la conac. Aceasta îl recunoaște și încearcă, prin diverse metode, să reia prietenia ce a legat-o de Tinu și să-l facă din nou să comunice cu ea. Va reuși? Asta ar fi bine să descoperiți singuri citind cartea deoarece e foarte frumoasă.

Deși unele critici sunt mai dure cu privire la construcția personajului principal, mie chiar mi-a plăcut cum Harding a reușit să-l proiecteze pe Tinu în context, cum a îmbinat talentul lui cu lumea ce-l înconjura, o interacțiune care s-a realizat pe orice plan posibil numai prin sunet nu. Recomand cu căldură lectura, sperând că pentru amatorii de e-reading se regăsește și prin multitudinea de cărți online (dacă nu în română, în engleză sigur o găsiți), iar dacă nu puteți vizita în oraș o librărie ori o puteți comanda oricând de la o librărie online.

Am adunat cuvinte atâta vreme și nu mi-au folosit pentru mare lucru, iar asta fiindcă am uitat să privesc în jur, să adun realități care să conțină cuvintele. Acum încerc să scap de desaga plină de cuvinte urâte și să valorific pe cea cu cele frumoase.