Am găsit în dimineaţa asta, pe cînd îmi savuram cafeaua (şi  eram în căutarea unui citat anume din Lorelei a lui Teodoreanu) un blog simpatic, cu şi pentru fete. Nu, nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu, nu veţi găsi acolo numai recenzii obositoare la machiaje (şi-acum nu vorbesc despre fetele care CHIAR ştiu ce fac, ci de acele WANNABE care nu sunt conştiente de limiele lor), nu veţi găsi postări de 400 de cuvinte despre o pereche de cercei, etc.

Revenind. Pe blogulcu şi despre fete scris de o fată pe nume Mihaela, am descoperit o provocare. Ooo şi cum îmi plac mie provocările, mai ales cele cu anumite teme. Provocarea constă în scrierea anumitor articole pornind de la anumite subiecte, lista fiind:

01. Relaţia ta actuală, dacă eşti singur scrie despre asta.
02. Unde te vezi peste 10 ani.
03. Părerea ta despre droguri şi alcool.
04. Părerea ta despre religie.
05. Un moment în care ai vrut să-ţi iei viaţa. Acest subiect nu va fi tratat pe acest blog. Nu fiindcă aş vrea să las loc de interpretări, dar mi se pare totuşi un subiect profund, delicat, tragic, care nu poate fi tratat de oricine, în special nu de un om ca mine care şi-ar da cu părerea de-aiurea. Ştiu că-mi mai dau cu părerea de-aiurea dar nu în acest context.
06. Scrie 30 de chestii interesante despre tine.
07. Scrie despre zodia ta şi dacă ţi se potriveşte. Nu mă ocup cu aşa ceva, nu ştiu mare lucru despre zodia mea deci ori mi-aş da din nou cu părerea de-aiurea, ori ar trebui să mă documentez despre asta. Şi, cu mîna pe inimă, vă spun că prefer să citesc beletristică sau să mă documentez în domeniul de activitate decît să caut informaţii despre zodiac.
08. Un moment în care te-ai simţit mulţumit cu viaţa ta.
09. Cum speri să fie viitorul tău.
10. Povesteşte despre prima iubire şi primul sărut. Acest subiect este, totuşi, prea girlie pentru mine şi, cred eu, prea intim pentru a fi descris pe blog.  Prea intim pentru mine, avînd în vedere că nu vreau să-mi scriu memoriile pe blog.
11. Pune iPod-ul pe shuffle şi scrie 10 melodii care se nimeresc. – Un exerciţiu interesant, dar dacă nu am iPod? Bine, bine, voi scrie despre melodiile din player.
12. Ziua pe scurt.
13. Scrie despre un loc pe care ai vrea să-l vizitezi.
14. Cea mai veche amintire.
15. Posturi favorite de pe Tumblr.
16. Parerea ta despre muzica nouă.
17. Momentele bune şi rele în ultimul an.
18. Credinţa ta.
19. Lipsa de respect la adresa părinţilor.
20. Importanţa educaţiei.
21. Povesteste despre un show.
22. Cum te-ai schimbat în ultimii 2 ani?
23. Postează 5 poze cu tipi/tipe care îţi par atractivi/e.
24. Filmul tău preferat şi despre ce e vorba în el.
25. Povesteşte despre cineva care te fascinează şi de ce.
26. Ce fel de persoane te atrag? (Subiectul de aici cred că-l voi trata astfel: Ce fel de persoane îţi plac)
27. O problemă pe care ai avut-o.
28. Ceva ce-ţi lipseşte.
29. Scopul tău pentru următoarele 30 de zile.
30. Momentele bune şi rele din ultima lună.

Eu nu o iau ca pe o leapşă, de aproape un an de zile nu mai preiau decît dacă îmi place cu adevărat. Asta mi-a plăcut. Cine se mai bagă alături de mine?

Despre ce este vorba în privinţa vALLuntar? Ei bine, editura se angajează să facă, prin oamenii ei, câte 15 minute de voluntariat la anumite centre pentru fiecare recenzie scrisă şi câte 3 minute pentru fiecare comentariu făcut la postările cu pricina. Deci, desigur, puteţi şi voi influenţa numărul de minute adunat la final, şi-anume pe 16 martie.

Am fost destul de sceptică înainte de a mă apuca să citesc, nu am mai avut până acum nicio întîlnire cu un thriller religios şi nici nu am fost tentată, mai ales după febra D.B. şi codurile sale.

Văzînd însă că ar fi pentru un scop nobil, mi-am spus să-i ofer o şansă genului. Nu pot spune că va deveni o tradiţie, însă am avut parte de o lectură grozavă, plină de suspans.

Deşi este la debut, Toyne scrie chiar bine, fără descrieri exagerate (ba chiar captivante – mai ales cele “un soi de” turistice), fără amoruri siropoase (cum aş fi bănuit eu că se întâmplă în astfel de cărţi, un el şi-o ea pleacă în căutarea adevărului şi-ajung să se mai şi iubească puţin prin peşteri, eventual cînd o bombă stă să-i ameninţe) ori comori ascunse.

Tot avem şi-aici ceva ascuns, însă e un… Sacrament, secretul bine păzit de călugării Sancti ascunţi în inima unui munte în care au fost săpate tuneluri şi alte încăperi.  Sacramentul este… CEVA! Ceva ce, bineînţeles, veţi afla la sfârşitul cărţii. De sunteţi atenţi, dacă luaţi aminte la toate indiciile cărţii, vă veţi cam da seama ce-ar putea fi, asta cam pe la 80% de lectură parcursă. Dar tot o să staţi cu sufletul la gură, să vedeţi cine trăieşte, cine moare, ce e de fapt SACRAMENTUL (care, a propos, e mai vechi decât orice religie din lume – ei cu asta v-am dat pe spate, nu?!) şi DE CE CĂLUGĂRII ĂIA TRĂIESC MAI MULT DE 100 DE ANI!!!

Sincer, cred că ar ieşi un film tare interesant din cartea asta. În plus, cică asta e prima carte dintr-o trilogie, şi-acum stau şi simulez cîntatul la  pian cu unghiile pe birou. Şi dacă Banderas ar fi fost mai tînăr, tare mult mi-ar fi plăcut să-l văd în rolul lui Gabriel… Şi pe Jolie în rolul lui Kathryn (mama lui, de asemenea o femeie care pare să nu mai îmbătrînească). Hm… pe cine aş pune oare în rolul lui Liv (personajul principal, desigur!)? Pe cine, pe cine? Sau în rolul fratelui ei, Samuel? Încă n-am idee, eu mi-am închipui momentan personajele care mi-au plăcut cel mai mult.

Recomand cartea cu căldură iubitorilor genului thriller, poliţist, conspiraţii religioase, etc., dar şi celor care vor să exploreze stiluri noi şi să savureze o acţiune plină de suspans.

Vă invit să-mi adresaţi întrebări, mai ales că ale voaste comentarii se contorizează! Mulţumesc!

Astăzi m-am trezit în brațele celui pe care-l iubesc și apoi am zâmbit vorbind cu cei la care țin.

Astăzi, în principal, îmi voi dedica timpul pentru a pune lucruri cap la cap, pentru a face planuri și a iubi mai mult.

Astăzi nu vreau să-mi ignor temerile, vreau să le înfrunt!

Astăzi nu mi-am mai lăsat slăbiciunile să mă macine, le-am acceptat și ele m-au lăsat în pace.

Astăzi nu mă gândesc la cei care m-au dezamăgit, rănit, “înjunghiat”, ci doar la cei care merită!

Astăzi nu îmi voi mai face probleme ci voi încerca să găsesc soluția, să stau cu ochii deschiși pentru a o vedea!

Prințesa urbană povestește despre târgul cu viața și cum să-ți găsești iubirea. Tu ești pregătit/ă?

Dacă vă mai întrebați uneori cât de inventiv poate fi românul, și cât de înverșunat, aflați la Surorile Marx care au surprins live, pe un webcam, o anumită treabă.

Un gând aiurea, de luni, se-ntreabă cum e mai bine să mergi prin viață…

Jovi povestește tare frumos despre Ensemble c’est tout, cartea după care a fost făcut filmul ce mie mi-a placut TARE mult.

În joaca lui Horea de-a fotografia, prin Japonia, veți da peste un lac cu iubire (khoi în japoneză înseamnă iubire), peste baloane cu gânduri bune și o oglindă spre infinit.

Un dragon simpatic a mâncat… iubirea. Descoperiți Teorema lui Fhairy Thales!

Ca o proiecție artificială a soarelui, vine întrebarea: Vă ajută sau vă limitează Facebook?

Niște cadre minunate vă fac să mai uitați de asprimea iernii atunci când o vedeți pe uliță…

E drept că atunci când suntem triști, scriem mai profund? Sau poate atunci când experimentăm profunzimea unui sentiment? Eu cred că-i vorba și de empatie, atunci cînd suntem aerieni mai greu ne conectăm la realitate…

Cu fiecare promisiune primită și realizată ne deschidem cât mai mult către prietenie.

Promisiunile, însă, ne determină să devenim vulnerabili. De aceea doare atunci când primim promisiuni deșarte.

Vulnerabilitatea, însă, ne umanizează și ne inspiră.

Voi mai credeți în promisiuni?

Filed under: La porţile sufletului ]]> http://cronicileancutei.wordpress.com/2012/02/17/despre-promisiuni-2/feed/ 10 47.170151 27.583549 47.170151 27.583549 Anmyo http://cronicileancutei.wordpress.com/2012/02/15/ce-faci/ http://cronicileancutei.wordpress.com/2012/02/15/ce-faci/#comments Wed, 15 Feb 2012 06:01:30 +0000 Cealaltă Ancuţă http://cronicileancutei.wordpress.com/?p=3818 ]]> Nu știu! Am o zi ciudată, mă scarpin cu mâna stângă în partea dreaptă a capului, stând în așteptare. Așteptarea mi se pare foarte urâcioasă, mai ales cînd nu poți interveni cu nimic să forțezi lucrurile să meargă.

După o perioadă mai mare de așteptare deja am epuizat resursele de răbdare acumulate îndelung și nu mă mai pot concentra la nimic: nici la citit, nici la lucrat, nici la gândit măcar. Nici măcar nu mai știu la ce să mă mai gândesc deoarece dacă mă gândesc la situația în cauză mă neliniștesc și mai mult.

Îmi accentuez starea bând o cafea. Știu că n-am făcut bine așa că-mi fac un ceai (și-așa de la bancomat până la birou mi-a intrat viscolu-n pori și am mers prin nămeți până la genunchi). Un ceai fain de fructe, parfumat și acrișor ca un strugure-n pârg. Vai ce dor îmi e de orice alt anotimp în afară de cel ce-aduce frigul, nămeții și viscolul.

Mi-e dor de potecuțe și de familie. Mama a spus să nu mă duc s-o vizitez ca să nu-mi poarte de grijă. Poate o să stau înfofolită-n plapumă în week-end, și dacă duminică se-ndură ăștia să curețe drumurile trag o fugă s-o văd. Deși-s o cinică în general în adâncul sufletului mi-s tare delicată și iubitoare de oameni frumoși. Părinții mei sunt tare frumoși! La fel și restul familiei. Bunicii erau și ei frumoși, acum nu mai sunt deloc.

Când sunt neliniștită mă gândesc la tot felul de chestii. Îmi amintesc și mai multe. Și iar dau refresh la pagina e-mailului. Nicio veste, aștept.  Mă uit din nou și-mi tresare inima. Eh, e doar un newsletter.

Aștept să vină un colet de la curier, niște cărți și niște ceaiuri din Anglia. Pardon, astea-s lucrurile secundare pentru care aștept. Iar vestea pe care-o aștept cel mai tare întârzie să apară.

Încerc din nou să mă concentrez pe lucru. Și-am tare mult de lucru. Mă apuc și nu știu cum, iar pun mâna pe mouse și iar apăs F5 la pagina de Gmail.

Sunt neliniștită. Mi-s nehotărâtă: nu știu cu care mână să mă mai scarpin la ceafă.

Acum nu-ți pare rău că m-ai întrebat ce fac?

Textul a fost scris ieri, pe la prânz. Între timp am mai primit niște vești și m-am mai calmat.

Maru este o pufoșenie foarte foarte curioasă, foarte alintată, grațioasă ca o prințesă și cu un caracter foarte bine conturat.

Maru doarme unde vrea EA, toarce când vrea EA, se lasă mângâiată când vrea EA! Este înnebunită după sunetul apei când curge, de aceea nu am nicio șansă de a mă spăla pe față ori face duș fără ca ea să miaune de parcă ar veni sfârșitul lumii. Dacă îi dau drumul sare pe colțul căzii și stă cumințică acolo, cu ochii căscați și nasul curios.  După ce termin dușul exlorează cada umedă, de aceea trebuie să am mare grijă cu eventualele urme de spumă.

Am un ursuleț destul de mare, primit cadoul acum mulți ani de la actualul soț, pe vremea aia iubit. Maru are o obsesie pentru păturile și chestiile plușate. A descoperit pe Joey (ursul, și nu pricep de ce așa de târziu) acum 3 săptămâni… De atunci tot mai descopăr câte o bucățică de urs prin casă. Stă, îl frământă, îl scarpină serios cu ghearele și toarce. Pesemene-i place fiindcă-i moale și pufos.

Maru e înnebunită după cutii, pungi, rucsacuri, orice are o deschizătură. În aceste chestii ea încearcă să intre… uneori are succes, alteori nu. Uneori, după ce reușește să se bage, nu mai poate ieși (ori nu mai știe cum) – o întâmplare din asta am pățit acum câteva nopți când s-a băgat în cearșaful de la pătură  și m-a trezit în încercările zadarnice de a ieși de-acolo.

Dimineața, pe la 5-6, o apucă alintatul. Frământă ea bine ursul după care sare pe pat și vine între noi mieunând delicat și torcând. Dacă avem noroc, încetează după 1 minut de ignorat.

Maru e tare jucăușă dar, în același timp, foarte atentă. Nu zgârie și nu mușcă. Ei, de mușcat se preface ea că mușcă, dar dacă simte piele de om se oprește și mai mult mestecă delicat. Pe mine una mă gâdilă. Când e ea foarte afectuoasă, vine și linge mâna celui ce o hrănește. Când are chef de joacă și este ignorată, vine și se proptește cu lăbuțele din față pe scaunul pe care stai tu și lucrezi, cască niște ochi cât China și miaună așa a jale de spui că nu am mai hrănit-o de o săptămână. E doar alintată…

Mai relevantă mi se pare, însă, o serie de recomandări săptămânale. Ce mi-a atras mie atenția și ce merită recomandat. Mi se pare mai just așa, sunt bloguri pe care le citesc dar care nu-mi atrag atenția în totalitatea postărilor – ci doar episodic, sunt alte bloguri care sunt mai tot timpul la sufletul meu și pe care, fiind în listă alături de multe altele, nu le pot “promova” (pun ghilimele deoarece nu mă consider agenție de publicitate) suficient.

Sper să nu fie cu supărare că nu voi posta într-o anumită zi toate blogurile pe care le-am citit în săptămâna anterioară, nu înseamnă că nu mi-au atras atenția. În special îmi cer scuze de această dată deoarece ieri m-am hotărît să fac rubrica și acum am postat ce mi-am amintit.

Dacă, din când în când, vă mai întrebați de ce, treceți pe la Manon să găsiți câteva răspunsuri.

Despre cărți bune, povestite fain, puteți citi în multe locuri. Dar despre o carte ca asta, numai Bibliophile a scris în ultima vreme…

Uneori, în fuga aceasta perpetuă spre socializare și frica de singurătate, uităm că aceasta face parte din noi… Eu una sunt de părere că omul e construit să trăiască în comunitate și, mai ales, să aibă un tovarăș la drum. Dar, uneori, uităm că și momentele de singurătate ne definesc…

Din 1001 ruptă, Răpirea din Serai e altfel spusă…

Rontziki povestește despre niște emotivi anonimi, iar ei vorbesc în franceză… Tre’ să caut filmul acesta!

Vulpitza cea iubitoare de Paris se întreabă dacă acesta mai este, sau oare a fost, orașul îndrăgostiților…

Când trec pe la Horea și citesc iarăși despre mîncăruri asiatice încercate în aventura Japonia, mi se face-așa o poftă și tare aș vrea să experimentez și eu, că nu degeaba-s o gurmandă (nu grasă, cum ar spune alții).

Frumos vorbește și Isis despre dorul de ducă… Și of, ce-aș mai călători și eu!

Cătălin, de sub sărutul luminii, arată cum e dragostea efemeră.

Îmi amintesc de o întâmplare din familia mea (dintre altele), când tatăl meu, un adevărat luptător era să cedeze. Atunci mama i-a spus să stea puțin, să tragă aer în piept, să-și limpezească mintea iar apoi să meargă mai departe. Și până în ziua de azi  acel moment a rămas în familia noastră ca unul de referință, un moment despre care se vorbește atunci când noi, copiii, ne plângem părinților și le spunem că nu mai rezistăm.

Am avut și eu momente în care psihic mă simțeam obosită, nu mai știam unde să caut soluții, cum să le pun cap la cap și pe unde să o iau. A fost și mai greu la un moment dat când oameni pe care îi credeam prieteni tot insistau să renunț, îmi spuneau că ceea ce lupt poate nu e pentru mine și că ar trebui să găsesc un alt punct de focalizare. În timpul acela familia și adevărații prieteni îmi spuneau (mă scuzați de întrerupere dar chestia asta îmi aduce aminte de cursa broscuțelor și faptul că a câștigat una surdă) să nu renunț, am muncit atâția ani pentru acel scop și nu are rost să cedez pe ultima sută de metri.

Mereu există în viață invidioși leneși care nu vor să lupte dar nici nu vor să te vadă pe tine reușind. Acei oameni vor încerca mereu să te limiteze, să te convingă să renunți. Păi dacă am renunța de fiecare dată, oare la o anumită vârstă, când am privi în urmă, cum am arăta noi la baza unui munte de proiecte abandonate? Desigur, de cele mai multe ori, atunci când reușești să treci un prag se ivește altul,  toată viața ne e construită pe principiul acesta. La început gângurim, apoi stâlcim cuvinte, ne punem bazele unui vocabular minimal, citim să-l îmbogățim și tot așa. Intervin schimbări, încercăm să ne învățăm cu ele (desigur, oamenii open-minded) și să mergem mai departe…

Se întâmplă, desigur, să eșuezi, să pierzi tot. Atunci urli, plângi, ești dezamăgit și descumpănit. De-aceea e bine să fii pregătit și de asta, e bine să ai în fundal și această imagine. Atunci e foarte greu, dar trebuie să încerci să te ridici din cenușă, ca Pasărea Phoenix. Iar asta doar tu o poți face, fiindcă dacă-ți creezi propria temniță și te închizi în ea, chiar și cei care te iubesc nu prea au ce face să te ajute.

Cu toate astea am pornit de la o discuție de dimineață (de zilele trecute) cu soțul meu. Nu mai știu despre ce discutam -eram în mașină  (dar îmi amintesc exact pe unde eram pe traseu în momentul acela) – și el a făcut o paralelă la discuția noastră, povestindu-mi de o animație: doi oameni săpau într-un munte căutând diamante. Cel care muncise cel mai mult a renunțat și a plecat, cel care a tras chiulul a mai dat ulterior două târnăcoape și a descoperit comoara.

De aceea spun să nu renunțați la visurile voastre. Luptați, luptați și când cedați vine altul din urmă și culege laurii pe munca voastră. Nu ascultați așa-zișii prieteni care vor să vă limiteze și pe voi la condiția lor, vă veți da cu capul de pereți după aceea. Nu ascultați vorbele rele și nu percepeți piedicile ca pe niște munți.

Încercați să construiți poduri și (părerea mea) să nu faceți salturi prea mari. Dacă pe partea cealaltă vă așteaptă o mare primejdie e posibil să cădeți în prăpastie – lăsați în urmă mărinimie și trepte solide, pentru a nu avea o cădere abruptă. Trăim între oameni și dacă ajungem să călcăm peste cadavre și să lăsăm în urmă numai ură, normal că nu va sări nimeni în ajutorul nostru ulterior.

Îmi doream de mult timp o pisicuță de această rasă, întâi fiindcă eram înnebunită după rasa de pisici care l-a inspirat pe Lewis Carol și apoi fiindcă mi se păreau tare simpatici pisoii din reclama de la whiskas. Maru am numit-o după motănelul simpatic de pe youtube, un Scotish Fold exprem de simpatic (mai ales că Maru a noastră e și ea înnebunită după pungi și cutii, sau orice alte chestii cu deschizătură și în care ea încearcă să se bage).

Despre dimineţile (și alte peripeții) alături de Maru voi povesti în perioada următoare. Dacă e cineva nerăbdător, să mă tragă de mânecuţă pentru a-mi aminti să scriu.

Filed under: Despre prieteni, Din lumea necuvântătoarelor ]]> http://cronicileancutei.wordpress.com/2012/02/11/maru-the-cheshire-cat-2/feed/ 6 47.170151 27.583549 47.170151 27.583549 Anmyo Maru 1 Maru 3